Cel Din Urmã Vis
În gol mã vîntur nimicniciei,
Fãrã însemnare se sorb prãvale…
Vînturat ce-n zãri se stinge,
Fãrã crutare,
Tot ce-i dor si înclestare.
Un sir foit se rãsfoieste,
Un ghem de vise încolteste.
Tãrîm strãvechi rãscolit de miraje,
Unde clipele-mi pier
Cînd mijlocu-mi se cascã-n zare.
…si înãuntru-mi se goleste
Despletit de sfori de fel
Ce viscolesc nemãrginirea.
Golitoarea ce seninã muscã,
Soarbe seva ce-a scãzut în vine.
Uscat vînt crapã cerul... gurii
Ce scuipã vãpãi de viu foc în beznã.
Despleteste... mãruntit...
Grãbit, cãtre nimic rãsfirat...
Încetinit se mistuie, dogorind de jale
În nimicnicia ne-nsufletitoare.
Vãrsãtoarea ce-n formã toarnã stele-ncinse
Ce-ntoarce necuprinsul si-i reda suflarea.
Inmultit si preamãrit
Înãltat în pîntec scapãrã scîntei...
Mãnunchi mãiestrit si dibãcit de-nrosire
Glorie, ce-n om îsi gãseste firea.
El Sueño Siguiente
En el vacío me arrastra la nada,
Sin significado se desvanecen...
Arrastrado lo que en el horizonte se apaga,
Sin piedad,
Todo lo que es anhelo y aflicción.
Una hilera de hojas se despliega,
Un ovillo de sueños se enreda.
Arrastrando antiguos terrenos agitados por ilusiones,
Donde mis momentos se pierden
Cuando mi centro se abre en el horizonte.
...y en mi interior se vacía
Desenredado de hilos de cualquier tipo
Que pegajosamente abarcan lo infinito.
La vaciadora que serena muerde,
Absorbe la savia que ha descendido por mis venas.
Seco viento agrieta el cielo... de la boca
Que escupe ráfagas de fuego vivo en la oscuridad.
Desenreda... minuciosamente...
Apresurado, hacia la nada dispersa...
Se consume lentamente, ardiendo de pesar
En la desalmada nada.
El vertedor que en forma vierte estrellas ardientes
Que devuelve lo inabarcable y le da aliento.
Multiplicado y exaltado
Elevado en el vientre escapa chispas...
Atado magistralmente y hábilmente enrojecido
Gloria, que en el hombre encuentra su naturaleza.