Înarborat

Despicã-mi oglinda de dincolo,
Cu a ochilor ascutime...
Chip ce neclintit se asterne-n sine.
Tintesc lumile, întorc luminile
Liniste lãuntricã se dezveleste
Dincolo de a mintii serpuire.

Despic cãrarea nerostirii, prãbusitã-n nemiscare
Umblet prin suflet pe sfori de nepãsit.
Cuvinte surde croiesc prin minte,
Nori de vorbe îndeasã neîncetat
Zumzãind cu sunet aspru.
Cãtre stînga rãsucesc privirea
Ce strãpunge scutul lãuntric, tãcere
Cuprins de eterna negîndire.

Calmã adiere ce de dincolo mã trage
De-a curmezis de lume, purtatu-s de Zefir
De la începuturi cãtre Nadir
Întelept domnit, alunecînd ca prin vis,
Albind întunecatii mei strãmosi de stîncã.

Despic puterea,
Cu a ochilor asprime,
În mãduva bradului de veci,
Si cum stau înaintea-mi,
Înghitit neantului
Înãuntru-mi privesc
Asa aproape de mine,
Strãluminat de cel ochi, mãiastru
Si insumi sunt.